un mare an de zile… mai lung decat orice viata de om…si inca mai astept,undeva inauntru inca mai astept..sunt zile ca acestea cele pe care le mai am de asteptat…cainii mortii reincep sa latre,cinici, pofticiosi,nerabdatori…si in teatrul meu,astazi, 7 noiembrie, orele 5.00 ale diminetii, se sting luminile, dupa o reprezentatie demna chiar de mila unui muritor…
de ce ai fugit de mine…nu,nu astept raspuns. astept ceva, dar nu raspuns. raspunsul am fost eu intotdeauna…ca in poeziile acelea romantice ca un sirop de tuse iritant de dulce. degeaba imi fac penitente care imi lasa urme pe spinare. destinul ma rasplateste mereu. destinul meu cel atat de nerusinat nedrept, in care nu am crezut pana acum recent….ceea ce incerc sa incep acum este cea mai nefericita oglinda a tineretii mele. cum poate vorbi de tinerete o persoana in etate de douazeci de ani…? si sunt batrana din nou, ca in seara aceea, cand am mers pe strazi ciudate si pline de lume pana am cazut la pamant…sunt batrana ca in cea dintai dimineata in care am deschis ochii in fata cosmarului… noaptea in care te-am visat plangand. nu plange, nu suport sa te vad plangand…orice,numai sa nu plangi. nu pentru mine, nu merit nici macar ideea de lacrima. orice numai te rog, te rog sa nu plangi…asa incepe batranetea, cu o noapte in care parul iti albeste, cu o noapte plansa prin mahalale ticsite de fantomele visurilor…
sunt lupul de stepa in goana-i amara…
gonesc inapoi, gonesc catre mine. as muri privindu-te. ce goana libera,aproape un zbor, ce trecere dureroasa. pe chipul oamenilor timpul lasa riduri. peste mine timpul a plouat cu rani…imi vine sa intreb precum a intrebat acel isus rastignit pe cruce…domnul meu, domnul meu…pentru ce ma parasesti?…am retrait ca si cum ar fi acum. a fost si acum. ce mai incerc sa incep, pentru cine incerc acum sa tes iluzia aceasta atat de frumoasa? as trece oricand prin de mii de ori mai multe sabii de dor, dar numai pentru tine. si in urma ta potopul. de lacrimi. inutile. nu le-ai simtit.
stau aici in aburi de tutun si vopsea. in mirosuri de diluant. bantui cu adevarat,credeam ca e doar o gluma dar intr-adevar am ajuns sa bantui…si acest ”aici” e mereu altul. cu fiecare noapte alt pat, alt frig, alta insomnie…am stiut mereu din ce popor ma trag dar uneori imi vine sa-mi contrazic arborele genealogic, sa neg originile slavone si sa ma regasesc intr-un popor nomad. si cel putin daca ar fi alte vremuri…alta toamna…sunt ingropata in vinovatie peste toate limitele mele sufletesti si spirituale…si trece vremea, si trec aceste nopti mai singure ca niciodata…sunt goala si sora cu motanii de pe peroanele provinciale in care se nasc iubiri fara sfarsit. sunt acolo printre ele…la mila muritorilor si totusi cu un racnet de felina in mine. dar se va sfarsi totul nesperat de curand. stiu aceasta. am recunoscut acea stranie armonizare cu soaptele acelea ce vin din lumea din care doar noi am stiut sa ne intoarcem. de aceasta data, am sa raman acolo. intre soapte…I know how you’re feeling inside, I’ve been there before…
poarta-ma tu, vant hain, inapoi…sa cred ca inca mai am aripi, sa mai pot vedea o singura data tot ce s-a petrecut…poarta-ma si strecoara-mi in suflet minciuna ca inca mai pot eu zbura. ca nu sunt de piatra. ca nu sunt o stare ci o libertate
si iti respect tacerea, o respect cu indarjire si cu capul plecat adanc. asa merg si pe strada, ca si cum as purta pe umeri un timp pierdut mai lung decat toate evurile acestei blestemate lumi…ingenunchiez spre acel timp. spre acele vise. spre acea splendida desertaciune care a fost si va ramane mereu unica mea fericire si singurul meu sentiment de apartenenta. sunt si raman a ta si fara sa ma vrei. si sunt mai sincera decat s-ar cuveni. dar aceasta nu are in definitiv nicio importanta…hevel havolim…hakol hevel. sunt numai si numai ceea ce-mi amintesc despre mine ca sunt. absolut nimic mai mult.
